La fiecare episod am adăugat şi nişte cuvinte... cu tot cu diacritice (pe unde mi-am adus aminte).
Fără nici un motiv anume, am început cu episodu' 5. O sa apara şi restul; cu cât e iarna mai rea, cu atît mai multe...
Pozele aferente povestirii sunt aici
Episodul 5: Ocna Şugatag - Cavnic - Dej - Cluj Napoca - Poşaga de Sus
Suntem în 9 August 2010 într-un camping din Ocna Şugatag - Maramureş
Ne trezim pe la 10 în zgomot de ciocane si fierăstraie de la casele în construcţie de lângă camping. Duminica de ieri a fost de lux: am avut duş la complexu’ ăla scump’, baie în minipişcină acompaniată de program etno-artistic, bere, soare, diaree si papuci de plaja. Unele cu repetiţie si nu neaparat in ordinea asta.
Azi, luni fiind, a început munca ... pentru unii; în acelaşi timp pentru alţii s-a terminat somnul. Campingul găsit din greu cu 2 zile în urmă era acum gol. Niciun cort în afara de ale noastre. Automobiliştii nu erau hotărâţi dacă să continue cu noi spre Cluj respectiv Cheile Văleişoarei sau dacă să se ducă spre Bucureşti. Cu mai puţine răzgândiri decât ieri, se hotărăsc în sfârşit şi o să plece spre casă. Noi mai avem de strâns cortu’, de aranjat bagajele în formă de Transalp, şi la drum. înainte să ieşim din camping ne întâlnim cu o familie ce venise la relaxare în concediu şi le recomandăm direct preţul de cazare şi condiţiile de pus pe masă cu şeful parşiv al campingului.
Plecăm incet şi pensionăreşte pe drumul judeţean spre Cavnic unde ne oprim la o terasă să ne bem o cafea respectiv suc langă care să ne plângem că ne doare şaua. In toiul verii, vestita staţiune de schi Cavnic arăta ca mina părăsită de la Leşul Ursului. Nici măcar privirea aruncată către pârtia artificială de schi nu a schimbat părerea.
Nu părăsim de mult timp staţiunea şi în lipsa umbrei de brad soarele ne aduce aminte că e vară. Mai apare un semn spre o biserică de lemn dar ghiontu’ primit in coaste nu-şi face efectul aşa că drumul rămâne înainte. La un moment dat şoseaua urmează o culme iar în stanga printre mărăcini se vede în vale un sat; să-i spunem Surdeşti. Amândoi am observat atunci turla bisericii de lemn. Nu pentru că nu am fi văzut de mult timp biserici de lemn. Slavă Domnului, că saptamana trecuta au fost zile pline cu biserici de lemn... doar că turla asta chiar era foarte impunătoare pe lângă construcţiile din împrejurul ei. Vine ghiontu’ iar de data asta mâna trage de frâie şi calu’ se opreşte. Normal că se opreşte, ca dacă nu se oprea ratam cea mai înaltă biserică de lemn din Europa: parca 75 m cu tot cu turlă. După spusele ghidului. Ghidul nu era acolo când am ajuns. Aşa ca am avut destul timp să studiem zona dimprejurul bisericii, respectiv cimitirul. Mormintele le-am vazut că erau vechi. Unele chiar foarte vechi. Nu atât de vechi era câinele ce trona la intrarea în biserică, şi care nu ne-a lăsat să ne apropiem de intrare că deh’..., nu aveam ghid. După ce am facut destule poze la mormintele vechi (eu) respectiv la turlă (pasagera’) ne-am hotărât să mergem mai departe, că ghidul nu mai aparărea. Cum dăm să plecăm, apare un microbuz cu turişti. Evrei. Ca prin minune (Dumnezeiască sau nu ... $$ ) apare şi ghidu’ deghizat in ghidă. Cu cheia originală de la biserică alungă potaia care trona la intrare, completează operaţia cu o piatră trimisă cu precizie şi ne pofteşte înauntru. La interior era interesant în sensul că mi s-a părut cea mai puţin restaurată pictură din cate am văzut prin Maramureş. Avea zone unde picturile erau în stare relativ bună, dar şi multe locuri unde se vedea pixul generaţiei Pro.
Petrecem ceva timp prin biserică după care ne îndreptăm spre ieşire. În acelaşi timp se deplasează şi delegaţia din Israel. Diferenţa este ca unul din ei desparte ca Moise faldurile buzunarului şi plasează ostentativ către ghidă o bancnotă zicând într-o română stâlcită: „pentlu biselică”. Acu’ dacă mă gândesc mai bine, nu e un gest rău şi nici urât, da’ nu ştiu de ce atunci nu mi-a picat bine aşa ca am mârâit ceva pasagerei; ce anume... nu mai ţin minte.
Ne continuăm drumul spre Cluj. Într-o pauză de odihnit şaua îl sun pe un amic din Cluj şi-l invit la o inutilă. Mâncăm şi o pizza a-la-Cluj; cam piperată, dar deh... ne era foame. Îl invităm la pizza şi pe Pista cel Turbat şi iese bună haleala până la urmă.
Primim indicaţii despre cum să ajungem spre Rezervaţia Scăriţa Belioara şi ne aşezăm la drum. Trecem majestuos pe sub Autostrada Transilvaniei. Autostrada asta e ca Ceahlăul. Ştiţi legenda care spune că în zilele senine de vara poţi vedea de pe Varful Toaca direct Marea Neagră. Ei bine, dacă treci peste vestita A3 şi te ridici in scăriţe poţi sa-i vezi capetele. Şi nu e nevoie să fie vară sau senin. Serios.
Şaua începe să obosească din ce în ce mai des şi aplicăm legea celor 80 de km. Adică la fiecare 80 km odihnim şaua câteva minute. E testată metoda şi merge. În sensul că ne chiar oprim la fiecare 80 km; ca pe şa oricum tot o doare din nou când ne urcăm la loc. După ce ajungem pe lânga Aiud, cer telefonic detalii de la un amic salvamontist despre traseu si locuri de campare. Ursu, băiat de treabă îmi dă informaţii foarte clare şi la obiect. Astfel părăsim DN75 spre Poşaga de Jos chiar când abia s-a facut beznă. Drumul judeţean DJ750F începe frumos şi înspăimântător în acelaşi timp. Adică avem pe stânga un perete vertical care se vedea f. înalt şi impunător pe întuneric. Pe partea dreaptă drumul începe cu un bolovan cât un bloc de 4 etaje si se continuă printre case pe alocuri, şi mai des prin nişte chei a căror umbre zbârlesc coama calului la lumina becului reglat în sus. Farul în acest concediu era reglat cu faza lungă la vârfurile copacilor şi cea scurta cu 2 metri mai jos. Dar nu e problemă, că la frâne vedeam tocmai bine. Aşa a fost viziunea artistului. De aceea drumul ăsta părea înspăimântător la prima vedere. Ne oprim în primul sat să cumpărăm de băut şi puţin de mâncat. Adică nişte bere la pet şi 2 pâini. Arhisuficient. Prezenţa fardurilor şi a pieptănului în genţile laterale ne obligă să agăţăm pâinea şi berea de sandalele care atârnau de izoprene ce la rândul lor erau deasupra cortului ce era legat de top case.
Ne-am numărat la plecare; eram toţi, şi am pornit din nou către locul de camping descris de Ursu. Locul ăsta era la marginea pădurii într-un luminiş exact din locul de unde ar începe traseul de urcat la pas. Având în vedere peisajul ce aveam atunci pe retină, parca nu ne-am fi dorit să dormim la marginea pădurii. Deh.. bucureşteni. Am mai mers noi vreo 5 km prin Cheile Poşegii hotărîţi să mai cautăm şi pe drum un loc de campare. Începeam din ce in ce să ne dorim să găsim un loc de campare lângă o aşezare omenească pentru că pasagerei îi era frica de lighioane. Mie nu-mi era, ca luasem Calciu Lactic pe ascuns şi un gât de bere la magazin
. Într-un final ajungem în Poşaga de Sus şi respectiv în cârciuma aferentă. Acolo priponim calu’ la intrare şi intrăm cu gândul să cerem găzduială la cineva care să ne lase să punem cortu’ în curte.
Dăm bineţe şi constatăm următoarele: cârciumăreasa stătea la taclale cu vreo 5-6 cetăţeni printre care: doi lucrători în silvicultura (se vedea de la uniformă), un nene slab, unu’ mai puţin slab şi Vasile. Încăperea era micuţă, vreo 5m pe 7m si chiar dacă oamenii stăteau la mese diferite, discutau împreună. Ei vorbeau despre meniurile de mâncare de la nunţi. Eu cer o bere pentru mine şi un suc pentru pasageră. Ea (pasagera) se uită cam ciudat la mine că-i comand non-alcoolice dar deh’ trebuia să facem impresie bună dacă vroia să ne lase careva să-i tasăm iarba cu cortu’ şi calu’. Despre costul berii nici nu merită să discutăm. Doar în Mahmudia am găsit anu’ ăsta bere mai ieftină. Dar asta e altă poveste.
Aşa că ne băgăm în discuţie cu meniul nunţilor şi le explic cum e pe la mine prin Bărăgan. (în afara Munteniei eu mă recomand din Bărăgan şi nu din Bucureşti, pentru că undeva în Campia Bărăganului sunt născuţi bunica si bunicu’ din partea mamei).
Le demonstrez ştiinţific că sarmalele + mămăliga servite la nuntă ajută la digestie, dar nu mai puţin ca ciorba de potroace din dimineaţa următoare. Chiar dacă ei nu înţeleg cum se poate mânca mămăliga şi sarmale împreună eu fac impresie, ce mai!.
Inevitabil suntem întrebaţi delicat ce-i cu noi pe acolo şi eu le expun problema. Atunci unu’ dintre oamenii de la mese adică Vasile se oferă sa ne gazeze în curte la el. Înainte să zic ca da sau nu, mă uit la feţele ălorlalţi şi dau pe gât nişte bere ca să trag de timp. Văd ca totul pare OK, şi atunci îl întreb pe om ce vrea să bea, ca să-i fac cinste că s-a oferit să mă ajute. Şi aşa mai bem vreo 3 beri împreuna timp în care silvicultorii pleacă cu 4x4 al lor la vale, acela mai puţin slab cască iar noi propunem lui Vasile gazda noastră să consumăm un pet de bere la el în curte. Vasile percutează repede şi mergem cei 150m din crâşmă până la el în curte. El deschide poarta mare şi ne spune să alegem locul unde vrem sa punem cortu’. Bineînţeles că am ales fix la intrare în curte, lânga casă unde era terenul mai drept şi iarba mai frumoasă. Atunci am început să-l întrebăm noi pe Vasile de sănătate. Am aflat că mai avea puţin până la 30 de ani, stătea singur şi avea vreo 2 surori mutate la oraş pe care le ajuta cu diverse din munca lui. Un lucru important a spus Vasile când am decis să plecăm la culcare. Să nu lăsăm poarta mare deschisă când plecăm pentru că vacile de pe strada intră în curte şi-i mănâncă florile. El a plecat la 3 dimineaţa la târg. Noi am dormit până la 8. O nouă zi plimbat calu’.
.-va urma-
. Case erau încă destule, doar că mai risipite. Gardurile s-au schimbat şi ele, în unele din bârne orizontale sparte şi neşlefuite, adică fix cum plac ochiului. Curţile oamenilor, chiar dacă erau în pantă, se vedeau mult mai mari, cu pajişti verzi şi întinse în jurul caselor. E frumos pe acolo !
. Dar cine mai numără? 
... să râdă de noi. Da’ a plecat repede ca veneau grabiţi norii negri. Şi calu’ nu dădea semne că vrea să iasă de acolo. 
.
nu va mai saturati odata de ea 
News
Site map
SitemapIndex
RSS Feed
