Asadar, din Platamonas am plecat tot pe autosatrada, pentru a treia oara (sa ne iasa pe urechi), pana in Tekirdag, unde am oprit sa schimbam niste bani, apoi ne-am continuat drumul pana in Barbaros, unde am inoptat.
Drumul pana la granita cu Turcia a fost destul de anost. Prin minte imi treceau ganduri amestecate...Aveam sa ne plimbam de-a lungul marii, seara, cu stelele cazatoare si indragostitii agatati de fericirea noastra. Aveam sa fiu o printesa, intrand intr-un mare regat...La granita, in partea turceasca, am fost nevoiti sa trecem prin - nici mai mult nici mai putin de - 5 puncte de control. Chestia haioasa era ca aproape nimeni nu se uita la noi. Fiecare isi controla colegul de dinainte. Ne gandeam cam ce coruptie ar trebui sa fie pe-acolo, de s-a ajuns la un asemenea „tratament”... Pentru ca planurile cu Turcia ne fusesera deja dejucate o data, speram sa reusim sa facem macar turul Marii Marmara. Un vames, foarte surazator si dragut, ne-a indicat ca loc pe care nu trebuie sa-l omitem in drumul nostru o mica insula, Capi Dagi – pe care, insa, n-am mai apucat s-o vedem.
Turcia s-a dovedit a fi „o experienta interesanta”, dar pe care eu una nu mai vreau s-o repet vreodata. Ideal acolo ar fi sa mergeti intr-una din marile statiuni si sa nu cumva sa va treaca prin minte sa iesiti din complexul hotelier in care v-ati cazat. Luxului dinauntru (despre care citisem si auzisem din mai multe surse) ii ia rapid locul saracia „de afara”, mizeria infernala si gustul amar. Noi, insa, aveam in minte sa ne facem o idee despre cum arata aceasta tara in general, ceea ce nu e recomandat. De cand am trecut granita si pana in Tekirdag, cu fiecare metru parcurs intreaga mea fiinta se oripila. Pana la urma nu conteaza nimic din tot ce ai citit vreodata despre spatiul in care te afli; tot ce conteaza este perceptia ta din acel moment. Incetul cu incetul, punea stapanire pe mine un sentiment de dezgust. Simteam ca daca voi atinge ceva, ma voi contamina instant cu o boala incurabila. Era foarte straniu. Veneam din Grecia – fluida, cocheta, colorata, prietenoasa si ma asezasem parca acum pe celalalt mal al lumii si cautam un raspuns. Si nici macar nu-mi mai aminteam intrebarea, daca existase vreodata. In Tekirdag, lume multa, amestecata, apucata, zgomotoasa, superficiala, inchipuita; magazine de lux alaturi de tarabe cu slapi...Ajungem in Barbaros. Pana si lumina asfintitului mi se parea „murdara”. Toate hotelurile de aici erau inchise, iar putinele pensiuni disponibile practicau preturi de la 40 de euro in sus (conditiile fiind net inferioare oricarui loc vazut in aceasta calatorie – descaltat la intrare, baie pe hol, camarute ingramadite si fara pic de „panorama”). Gasim, aproape cand ne hotaraseram sa plecam de aici, un apartament cu 25 de euro. La prima vedere, parea sa arate chiar bine - doua dormitoare imense, terasa cat tot apartamentul, bucatarie, baie...Ok. Ne cazam...si incep „minunile”. Dupa sentimentele traite pe pamantul acesta, visam la o baie de ora...si nici asa nu eram sigura ca senzatia de murdarie avea sa dispara. Apa calda, insa, nu mergea; dusul nu functiona; prosoapele erau murdare; in chiuveta din bucatarie erau vase nespalate...nici nu voiam sa stiu de cand; daca atingeai cearsafurile, te lipeai de ele instant...nu ne mai gaseam locul. Aproape ca eram in stare sa ne urcam pe motor si sa nu ne mai oprim pana acasa. Angi era hotarat ca a doua zi destinatia sa fie direct Bulgaria. Eu inca mai voiam sa vad macar Istanbul-ul. Ma plimbam de colo-colo ca o bezmetica; dupa ce am sters cu disperare scaunele si masa de pe terasa, ne-am hotarat sa ne odihnim putin. Se facuse tarziu. Ne asezam in liniste si...in secunda urmatoare, in tot orasul, se aude o voce care incepe sa cante ceva. Realizam ca era chemarea la rugaciune. Pentru noi, insa, era extrem de straniu, ca o cufundare in trecut si in neant, intr-o obscuritate a evenimentelor si afectelor.
Ne desprindem cu greu si foarte tarziu in noapte de pe terasa, atunci cand oboseala a fost atat de mare incat nici macar nu ne mai pasa ce avea sa urmeze. Ne trantim pe cearsafurile mizere si incercam sa ne gandim la tot ce a fost frumos pana atunci, pentru a putea adormi. In scurt timp, insa, deasupra noastra incepe sa se auda zgomotul sacadat al unor tocuri infipte cu putere pe podea. Apartamentul fusese inchiriat pentru o noapte unui turc care venise cu „o fetita” sa se simta bine. Au urmat gafaieli, tipete, iar tocuri, rasete si...liniste. Reuseam sa atipim, apoi cosmarul reincepea. Dimineata aveam mintea golita de tot ce putuse fi frumos vreodata. Nu mai simteam nimic, nu mai voiam nimic...Nu stiu cand am reusit sa strangem bagajele si sa plecam spre Istanbul. Nu stiu nici ce am simtit pe drum. Traiam in agonie. Nici macar nu stiu daca am adormit pe motor. Imi aduc insa aminte momentul in care am zarit de departe Istanbul-ul. Initial Bizant, apoi Constantinopol, este centrul cultural, financiar si turistic al Turciei. A fost capitala Imperiului Roman (330-395), a Imperiului Bizantin (395-1453) si a Imperiului Otoman (1453-1922). A fost ales una dintre cele trei capitale culturale europene pentru 2010.
Parea ca o ultima frantura dintr-un vis. Zburam pe aripile imaginatiei spre o noua experienta. O eruptie de sunet si lumina ma invadase. Parea imens si pe masura ce ne apropiam, o agitatie cumplita ii dadea viata. Extrem de multa lume, extrem de multe masini, cladiri vechi alaturi de cele mai moderne arhitecturi, Lipscani alaturi de Champs-Elysee, femei carora li se vedeau doar ochii alaturi de pustoaice semi-imbracate – toate aceste „elemente” schitau un profil realist al dramelor existentiale: pierderea traditiei, dizolvarea libertatilor individuale in „cea mai libera dintre lumi” (este singura tara islamica unde ai libertatea de a-ti alege religia); complex si versatil, Istanbul-ul parea un „geniu” al imaginii.
Ajungem in centrul orasului si ne oprim intr-o piata imensa pentru a „lua pulsul”. Inima orasului parea moderna, dar tesatura sa era vintage. Sofisticat intr-un mod jovial. Pentru o clipa, timpul parca a stat pe loc. In fata aveam o moschee impunatoare, pe care o vedeam printre sute de stegulete rosii. Apoi, din drumul principal porneau zeci de drumuri inguste, cu tarabe unde puteai sa gasesti peste, haine, papuci, branza, suveniruri, condimente, rahat, matasuri, blanuri, portelanuri, haine de piele...si nici nu mai stiu. De la un anumit punct incolo nu mai vedeam si nu mai auzeam nimic. Sentimentul era imbucurator. Reuseam sa ma „pierd” in multime. Parea un roman al derizoriului. Nimicul absurd, alienant, ca un balon umplut cu vid, plana asupra tuturor personajelor. Din cand in cand, balonul se desumfla cate putin pentru a lasa comicul si hazardul sa intre in scena. Am revenit incet in fata moscheei si mi-am cumparat o inghetata. Desi imi propusesem sa nu ma „ating” de nimic atat timp cat sunt in Turcia, am intalnit niste baieti preparand, cu iz de poveste, inghetata de toate „soiurile”. Inghetata aceea avea pentru mine o incarcatura de vis, de ludic, de...mister. In momentul acela am auzit din nou „chemarea la rugaciune”. Sunetul era din ce in ce mai profund, cuprinzandu-mi intreaga fiinta. In muzica aceea toti porumbeii din piata au inceput sa zboare haotic spre inaltimi. Coborandu-mi privirea, am vazut un batran care parea sa contina in mica sa faptura toate simbolurile unei „lumi pierdute”. Istanbul-ul imi parea un loc fara discurs si fara argumente rezonabile, desi datele pentru a le avea sunt acolo...
Am plecat cu sentimentul ca Turcia cunoaste, totusi, secretul reinventarii de sine: stergerea partiala a trecutului si nascocirea unui prezent convenabil....si odata cu apropierea de Bulgaria, trecand prin Saray si Kirklareli, incercam si noi sa ne „nascocim” un final de calatorie mai entuziast.
News
Site map
SitemapIndex
RSS Feed
